Nu am în fiecare zi timp pentru curte și nici nu vreau ca ea să devină o slujbă după slujbă. Când am doar o jumătate de oră, nu încerc să fac tot. Aleg un traseu scurt și mă opresc când timpul s-a terminat.
Obiceiul acesta m-a ajutat mai mult decât zilele rare în care lucram până nu-mi mai simțeam spatele. O curte se păstrează frumoasă din gesturi mici, repetate, nu numai din maratoane de primăvară și toamnă.
Încep cu locurile pe unde trecem
Primele minute le dau intrării, treptelor și aleii. Ridic ce este căzut, mătur pământul și tai doar ramura care intră în drum. Rezultatul se vede imediat, iar casa pare mai așezată chiar dacă restul grădinii a rămas neatins.
Țin o găleată ușoară cu mănuși, foarfecă și o perie. Faptul că uneltele sunt împreună mă ajută să încep. Dacă pierd zece minute căutând câte ceva prin magazie, jumătatea mea de oră se termină înainte să ajung la plante.
Aleg un singur colț
În următoarele minute mă ocup de o zonă mică: două ghivece, marginea gazonului sau stratul de lângă poartă. Nu sar la alt loc doar fiindcă am văzut o buruiană. O las pentru data viitoare și termin ce am început.
La început mi se părea că lucrez prea puțin. După câteva săptămâni, însă, fiecare colț avusese rândul lui. Curtea arăta mai bine fără să existe o zi în care să fi făcut un efort mare.
Ultimele minute sunt pentru mâine
Strâng resturile, pun uneltele la loc și mă uit ce ar trebui să urmeze. Uneori notez pe telefon două cuvinte: «furtun spate» sau «trandafir uscat». Data viitoare nu mai pierd timpul hotărând de unde să încep.
Mă opresc chiar dacă mai văd ceva de făcut. Este partea cea mai grea și cea mai folositoare. Vreau să intru în casă cu mulțumirea unui lucru încheiat, nu cu senzația că grădina a câștigat încă o dată.
Discuția continuă
Lasă un comentariu