Nu există grădină fără buruieni. Cine spune altfel fie nu are grădină, fie tocmai a terminat de plivit. Eu am făcut pace cu ele în ziua în care am înțeles că nu trebuie să câștig definitiv, ci doar să nu le las să acopere plantele pe care le iubesc.
Cel mai ușor le scot după o ploaie blândă, când pământul cedează fără să smulg și rădăcinile florilor. Lucrez puțin, des, uneori cât fierbe apa pentru cafea. Așa nu mai ajung la o zi întreagă petrecută în genunchi.
Rădăcina iese mai ușor din pământ moale
Prind buruiana aproape de pământ și trag încet. Dacă simt că rădăcina se opune, afânez în jur cu o unealtă îngustă. Nu răscolesc tot stratul pentru un singur fir, fiindcă rădăcinile plantelor bune sunt adesea chiar lângă el.
La păpădie mi se mai rupe rădăcina, oricâtă experiență aș avea. Nu este o tragedie. Marchez locul în minte și revin când apare din nou. Grădina ne învață să reluăm lucrurile, nu să ne supărăm că nu au ieșit perfect din prima.
Pământul gol invită orice sămânță
În locurile libere apar cele mai multe buruieni. Le acopăr cu un strat de frunze mărunțite, scoarță sau alt material potrivit zonei. Solul rămâne mai răcoros, iar semințele nu mai găsesc aceeași lumină ca să pornească.
Las puțin spațiu în jurul tulpinilor și nu ridic grămezi peste plante. Am văzut mulci pus cu atâta generozitate încât florile păreau îngropate. Și lucrurile bune devin nefolositoare când le punem fără măsură.
Nu orice fir cere o soluție puternică
Pentru câteva buruieni izolate prefer mâna și unealta. Produsele aplicate la întâmplare pot ajunge pe frunzele pe care voiam să le protejez, mai ales într-o zi cu vânt. Într-o grădină mică, răbdarea este adesea mai precisă decât orice stropire.
Păstrez și câte un colț mai liber, unde nu mă deranjează fiecare plantă spontană. Curtea nu trebuie să fie sterilă ca să fie îngrijită. Trebuie doar să putem vedea ce am plantat, să trecem ușor și să ne bucurăm de loc fără senzația că vegetația ne-a luat-o înainte.
Discuția continuă
Lasă un comentariu